Oare înteleptul Solomon s-a înselat în 10:30, 11:27... si atâtea altele? Acestia sunt alesii poporului. Cei care nu au rusinea de Dumnezeu. Care nu fac deosebirea între bine si rău. Oamenii fără principii si fără constiintă. Atât de stricat să fie mecanismul selectării valorilor? Din păcate multi care ar trebui să stea în banca penitentei, îsi râd si acum de naivitătile poporului român, parvenind prin impostură.
Dumnezeu să mă ierte, dar din cele 10 porunci dumnezeiesti, cea mai puternică pe care nu vreau să o încalc niciodată este: să nu minti! Dar spunând adevărul nu ajungi să hulesti? Dacă realitatea pe care o prezinti apare hulă, nu trebuie sa o prezinti? Si atunci cum ne vom feri de greseli viitoare dacă promovăm oameni care trăiesc în minciună si fără de Dumnezeu? Părem porniti pe o compromitere a societatii în care să guverneze legea liberei concurențe. Această compromitere ar fi un prim pas spre o restauratie. Probabil că asa cum existenta este precedată de preexistentă, raportul de determinare fiind dinspre preexistentă spre existentă, nici viitorul nu se poate dezlipi prea mult de trecut. Rolul suprafetei de separatie îl joacă prezentul, trecutul regăsindu-l în viitor cu voia sau fără voia noastră. Un lucru mi se pare ciudat (de fapt, câte nu mi se par ciudate?): faptul că există nu o pot gândi decât la prezent si trecut, pe când preexistenta, la trecut sau viitor. Un exemplu de existentă, gândită la trecut, îmi este scrisoarea studentei Andreea, pe care întâmplător o am ca semn de carte în Biblie. După lectura Pildelor lui Solomon si imaginile care-mi amintiseră ziua de 18 Decembrie 1989 din Timisoara, nu mă pot abtine să nu citesc scrisoarea Andreei. De fapt, continutul acelei scrisori îmi sugerează si o anumită calitate relativistă a existentei.
Scrisoarea Andreei:
„ Vă răspund, scriindu-vă despre evenimentele pe care le-am trăit in primele zile ale Miracolului ce ne-a ajuns, aici, în Timişoara, şi pretutindeni. Fără alte introduceri, doresc să trec în miezul faptelor. Vineri 15 decembrie, veneam la prânz de la şcoală, împreună cu prietena mea. După amiază aveam examen şi vroiam să recapitulăm împreună. Venind pe jos de la şcoală, în Maria, în faţa Bisericii Reformate, aproximativ 100 de oameni. adunaţi, discută. Ne-am apropiat, curioase şi nelămurite (Oare ce face atâta lume aici?). Întrebând, ni s-a spus că aseară (adică cu o seară înainte) auziseră la Europa Liberă despre ordinul ce urma să fie executat, de a-1 muta pe părintele Tokeş din Timişoara. Urmau să-1 ducă într-un sat, undeva lângă Zalău. Iar enoriaşii se adunaseră pentru a-l păzi.
Câţiva aveau lumânări aprinse. Alţii stăteau lipiţi de uşa de la intrarea în biserică, precum câinii cei credincioşi. Prima fereastră în dreapta uşii avea geamurile acoperite cu un placaj de lemn. Mulţi trecători, curioşi ca şi noi, se opreau întrebând, aşteptau câteva minute găndindu-se la cine ştie ce, apoi treceau mai departe. Priviri iscoditoare puteai zări din când în când în mulţimea aceea răzleaţă. Multă lume se oprea pe cealaltă parte a străzii, între farmacie şi alimentară, cu nimic mai puţin curioasă. După un timp oamenii plecau, apoi veneau alţii. Am plecat şi noi.
Apoi, la 5: 30, mergând spre şcoală, am văzut aceeaşi mulţime. Doar că era mai numeroasă. Iar flăcările lumânărilor se vedeau mai dese. A doua zi de dimineaţă, sâmbătă, am aflat că o parte dm cei ce fuseseră în Maria în timpul zilei nu plecaseră acasă nici noaptea. Nu mulţi, dar totuşi au fost. La ora prânzului, cel puţin dublu s-a făcut numărul celor ce păzeau biserica şi preotul.
Şi feţele erau întunecate şi-ncordate. Seara la 7:30, am plecat spre Complex, la prietenii mei. Dar nu mai circulau tramvaiele. Blocajul era în Maria. Aproape de Sinaia şi până la frizeria, de după Maria nu erau decât oameni. Un minut am întârziat acolo, în mijlocul lor. Agitaţia abia începuse, oameni se suiau în tramvai şi-şi strigau oful. Atunci a început! Atunci au apărut primii bulbuci ai fierturii otrăvite; nimeni nu mai putea sorbi pentru a nu fi plin cu vârf. Trebuia răsturnat conţinutul, aruncat, schimbat şi uitat. Câte emoţii s-au deşteptat atunci? Şi de unde venea puterea şi siguranţa unei dreptăţi absolute, ce nu numai că plutea pe deasupra şi în jur, dar razele ce plecau din acel centru puteau să te îmbibe şi să te poarte pe sus, ca pe o pasăre.
Alergând şi plângând, am ajuns în Complex. Şi toţi pe care i-am întâlnit erau parcă atât de străini de cele din centru, sau nu le venea să creadă de ce se întâmplă şi să poată şi ei răspunde ce se va întâmpla. Când am intrat în Complex, nu mi-a venit să cred ceea ce vedeam. Era pană de curent sau poate tocmai se distribuia raţional (şi eficient) energia electrică. Am urcat patru etaje în zbor. Am bâjguit „Lupul a murit în zori” pseudo parola noastră, aleasă în joacă pentru a folosi în cazuri ultraspeciale şi de care uitasem până atunci. Şi nu doar eu uitasem, ci şi prietenii mei. De afară au pătruns sunetele chemării de
„Studenţi veniţi cu noi!". Mulţi au ieşit la acea chemare dar cei mai mulţi s-au şi întors. Pe ocolite, am ajuns până la Consiliu şi de acolo ne-am întors spre Catedrală; am ajuns coloana din urmă, pe pod. În strigătele acelea, legate de dispariţia lui Ceauşescu, am simţit euforia ce făcea să uiţi de loc şi de timp, iar apoi am început să simt cum trec prin timp, simţeam că mă mângâie clipele pe mâini şi pe faţă, iar Prezentul îl simţeam prezent doar în Acel Prezent. În Maria, Tokeş a ieşit la fereastră pentru a vorbi. Dar se vedea că e împins de alţii să calmeze mulţimea. Se cânta „Hora Unirii". Patru miliţieni, graşi şi cu bâte, au fost în stare să sperie pe cei vreo 700 de oameni care erau acolo; iar femeile, nedumerite de cum pot să fugă bărbaţii de patru arătări dizgraţioase şi neînarmate. Chiar şi momentul acela de frică a avut rolul său. Evident , s-a strigat, scandat şi manifestat în continuare. Apoi au apărut o maşină de pompieri, ce stropea peste demonstranţi şi un ARO blindat ce s-a suit pe trotuar peste oameni. O trupă de miliţieni cu scuturi şi bâte, arătări albe de îngeri albaştri cu căşti de apărare, au reuşit să înconjoare biserica şi să împrăştie oamenii în trei părţi: înspre Sinaia, înspre Flora şi spre Catedrală. În faţa mea un tânăra fost bătut cu pumnii şi picioarele. Iar oamenii, până să se dumirească de ceea ce văd, au intervenit prea târziu. Abia după o jumătate de oră prima maşină ce a trecut, a putut să-1 ducă pe sărmanul nefericit de acolo.
Nu mai aveam ce să mai facem. Ne-am întors la cămin. Eram obosită, obosită. Doream să dorm. Nu mai trebuie să spun că nu era doar oboseala fizică. La cămin, studenţii ne aşteptau. Ne rătăciserăm de ei, dar nu aveau motiv să fie îngrijoraţi de absenţa noastră. Nu ne-am văzut de două ore. Ce le-am povestit ţinea, parcă, de imagini văzute la TV, despre confruntări din Cehia sau mai ştiu eu de unde. Oare chiar trăisem şi noi acele lucruri? Stăteam la masă, faţă în faţă cu prietenul meu. Mă privea, tăcea şi asculta relatările mele. Analizam situaţia noastră. Ce ne facem dacă trebuie să mai mergem o dată? Dacă cineva ne recunoaşte, se va afla sigur la şcoală. Prietenul meu zicea că singura soluţie este să plecăm din ţară. Am fost chemaţi din nou. Simţeam importanţa prezenţei studenţilor în ceea ce trebuia să se facă. DECI: nu studenţii sunt cei ce au început Revoluţia, ci ei au întreţinut-o fără frică.
Ne-au chemat din nou; ameninţau că vor aprinde căminele. Sunt sigură că nu ar fi făcut-o. Cu Dragoş şi Eugenia, într-un minut suntem jos. Ceilalţi aveau ezitări, în holul căminului, comitetul de complex avea un reprezentant care nu permitea ieşirea din cămin. Fiind primii, am forţat ieşirea şi am reuşit.
Aleea din faţa căminului era arhiplină. Majoritatea erau studenţi. Noi trei stăteam lipiţi unul de altul în mulţime. Dragoş tremura. Simţeam că emoţiile ne copleşesc realizând că pentru aceasta ne-am născut, pentru a ti ALEŞII. Totul părea înalt, ca un delir. Un tânăr şi-a asumat riscul de a conduce totul şi ne-a vorbit. Se hotărăşte să mergem la catedrală, unde să rezistăm întreaga noapte. Pe drum s-a scandat, s-a cântat. Au fost distruse pancartele cu propaganda PCR. Atât. Nimic spart, nimic ars, doar pancarte rupte. În faţa Catedralei, noi trei am fost primii care am cântat şi format „Hora Unirii". De aici am hotărât să mergem în cartierul Circumvalaţiunii. În cartier rândurile noastre s-au dublat. În Piaţa Dacia, ne-am oprit pentru a ne odihni. Maşini ale armatei veneau după noi. Pe strada Timiş, întregul grup a fost înconjurat. În acea zonă străzile sunt înguste şi blocarea noastră s-a făcut uşor. De la un bloc o doamnă ne şopteşte că în apropiere sunt maşini care operează arestări. Grupul nostru de trei ne-am refugiat in bloc permiţându-ni-se intrarea într-un apartament în care tineri de vârsta noastră se distrau. După puţin timp hotărâm să plecăm. Patru tineri ni se alătură. De ce n-om fi rămas acolo până dimineaţă?
La ieşirea din bloc, toţi şapte am fost ridicaţi de o maşină a armatei şi duşi la miliţie pe Sălâjan. În curtea interioară, ne-au pus pe două rânduri în genunchi şi ne-au bătut. Noi eram vreo treizeci, iar ei în uniformă şi civil cam tot atâţia. Aveau bâte de lemn şi dădeau cu sete. Ne înjurau şi ne băteau. Tremuram. Băieţilor le cereau să ţipe de durere. Am fost bătuţi până la un ordin de încetare. După noi au venit alţii. Am fost introduşi în celule claie peste grămadă, fără a ni se lua date personale. Dimineaţa am fost mutaţi în închisoarea Popa Şapcă. În închisoare ne-au eliberat de bani, acte şi obiecte de valoare. 15paturi pe trei nivele într-o celulă este locul de odihnă pentru treizeci şi două de suflete, din care treisprezece studente. Duminică după amiază am plâns. M-am liniştit la gândul că sunt cu Eugenia. Se plângea pe rând. De trei ori pe zi se făcea apelul şi interogatoriul se reducea la întrebarea: Ce va urma? Marţi au fost eliberate minorele şi membrele PCR. Le-am dat numerele noastre de telefon pentru a le transmite celor de acasă unde suntem. Tot marţi a început ancheta cu procurori din Bucureşti. Vroiau să ştie ce-am făcut în noaptea de sâmbătă spre duminică, alibiurile urmând a fi verificate de cei din Timişoara. Eram acolo in jur de 1400 oameni.
Duminică după-amiază auzisem scandări ale demonstranţilor, zgomote de elicoptere şi focuri de armă. Puteam deosebi cartuşele de manevră de cele de război. În oraş se trăgea. Dar cine în cine trăgea? Apoi luni şi marţi nu s-a mai auzit nimic. Miercuri după amiază am auzit ovaţii. Credeam că venise Ceauşescu la Timişoara. Apoi am auzit „JOS COMUNISMUL! JOS CEAUŞESCU! JOS DICTATORUL!". Am realizat că jocurile au fost făcute. Acum alţii se luptau pentru noi. Miercuri, la 6 seara, ne-au anunţat că urmează să ne elibereze, în seara aceea şi în cursul nopţi. Am fost unul din primele grupuri eliberate. La 7:30 eram în faţa Consiliului. Am aflat că luni studenţii plecaseră acasă. Căminele erau închise. Am plecat şi eu cu Eugenia acasă. Ne-am spălat (n-o mai făcusem de patru zile). Ne-am culcat. Vedeam cat de schimbătoare poate fi soarta omului. Cât de variabilă este existenţa lui.
Eugenia a plecat acasă joi, iar eu vineri, după ce a fugit Ceauşescu. În mare, asta a fost tot. Drept este că se poate vorbi mult despre zilele acelea, dar asta nu încape într-o scrisoare.
Iertaţi-mi, vă rog, întârzierea, vă doresc numai binele, Andreea. Multă baftă pentru Ioana!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu